“Iubiti frati! Dupa vindecarea orbului, despre care am auzit astazi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecata am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu vad sa vada si cei ce vad sa fie orbi (In. 9, 39). Niste trufasi întelepti si drepti ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau sa asculte netulburati aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine si înalta parere pe care o aveau despre ei însisi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au raspuns printr-o întrebare în care se faceau vadite în acelasi timp si nemultumire, si parere de sine, si zeflemea, si ura catre Domnul, toate unite cu dispret fata de El. Au doar si noi suntem orbi? – au zis ei. Prin raspunsul Sau la întrebarea fariseilor, Domnul a zugravit starea lor sufleteasca, ce fusese pricina începatoare a întrebarii. De ati fi fost orbi, le-a grait El, n-ati avea pacat. Voi, însa, ziceti: vedem; pentru aceasta, pacatul vostru ramâne (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricosatoare boala sufleteasca este parerea de sine! În treburile omenesti, ea îl lipseste pe cel mândru de ajutorul si sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit si îi lipseste pe trufasii farisei de cea mai pretioasa comoara, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit si îi lipseste de dumnezeiasca Descoperire si de cea mai apropiata împartasire cu Dumnezeu, care este unita cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine vazatori, adica stapâni în treapta cea mai înalta si pe deplin îndestulatoare ai adevaratei cunostinte de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o alta sporire si învatatura – si pe acest temei au lepadat învatatura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit.
Virtutea potrivnica trufiei si felului aparte în care aceasta se arata în duhul omenesc – parerea de sine – este smerenia. Precum trufia este prin excelenta boala a duhului nostru, pacat al mintii, asa si smerenia este starea cea buna si fericita a duhului, este prin excelenta virtute a mintii. Din aceasta pricina, ea este foarte des numita în Sfânta Scriptura si în scrierile Sfintilor Parinti „smerita cugetare”. Ce e smerita cugetare? Smerita cugetare este vederea neratacita a omului asupra omenirii: prin urmare, ea este vederea neratacita a omului asupra sa. Lucrarea nemijlocita a smereniei, altfel spus a smeritei cugetari, sta în aceea ca vederea neratacita a omului asupra omenirii si asupra sa sa-l împace pe om cu sine, cu societatea omeneasca, cu patimile, neajunsurile, abuzurile acesteia, cu împrejurarile particulare si obstesti – sa îl împace cu pamântul si cu cerul. Virtutea aceasta si-a primit numele de „smerenie” (smirenie) de la pacea (mir) launtrica a inimii pe care o naste. Când avem în vedere doar starea de liniste, de bucurie, de fericire pe care o pricinuieste în noi, o numim „smerenie“; iar când vrem ca împreuna cu starea sa aratam, totodata, si izvorul acestei stari, vorbim de „smerita cugetare“.
Dimpotriva, aducerea-aminte de moarte îl însoteste pe smeritul cugetator în calea vietii pamântesti, îl învata sa lucreze pe pamânt pentru vesnicie – si, ceea ce este minunat, însufleteste faptele lui cu duh deosebit de binefacator. Smeritul cugetator lucreaza pentru virtute, nu pentru atâtarea patimilor si nu pentru multumirea patimilor: prin urmare, faptele lui nu au cum sa nu fie binefacatoare pentru societatea omeneasca. Smeritul cugetator se vede ca pe un nimicnic firicel de praf în fata uriasei marimi a lumii zidite, între vremurile, neamurile (generatiile) si întâmplarile omenesti trecute si viitoare. Mintea si inima smeritului cugetator sunt în stare sa primeasca dumnezeiasca învatatura crestineasca si sa sporeasca fara încetare în virtutile crestinesti; mintea si inima smeritului cugetator vad si simt caderea firii omenesti si, ca atare, sunt în stare sa-L recunoasca si sa-L primeasca pe Rascumparatorul. Amin.