Cuviosul Părinte Simeon a fost norvegian şi s-a născut în 1923 în San Francisco, Statele Unite ale Americii. Părinţii săi l-au crescut în credinţa luterană, fiind foarte evlavioşi. Din fragedă copilărie l-au deprins cu citirea zilnică a Sfintei Scripturi, care a rămas toată viaţa preocuparea sa cea mai dragă, iar de la slujbe era nelipsit. La vârsta de 7 ani a cunoscut-o pe Doris; prietenia lor de copii s-a păstrat din prima clipă, crescând împreună cu dragostea lor de Hristos şi devenind mai apoi, logodnă. În al doilea război mondial, părintele a luptat eroic în trupele de elită ale Marinei Americane, iar apoi, la încheierea războiului, întors de pe frontul japonez, s-a căsătorit cu Doris, şi au avut patru copii.
După absolvirea facultăţii de arhitectură, şi în pofida succesului său de carieră – devenise milionar -, chemarea sa dintotdeauna către a sluji lui Dumnezeu se făcea simţită tot mai puternică, încât, spre bucuria întregii sale comunităţi, a devenit preot. Ceea ce l-a distins de la început a fost uimitoarea sa dragoste de oameni, pentru care nu precupeţea nici un efort, la orice oră din zi şi din noapte, pentru a-i asculta, sfătui şi ajuta. Era lumina comunităţii sale. Se preocupa de fiecare în parte ca şi cum acela ar fi fost singurul om pe lume; făcea aceasta neobosit, plin de bucurie, insuflând tuturor dragostea sa vie de Sfânta Scriptură, mereu insistând nu pe simpla memorizare, ci pe aspectul punerii în practică a învăţăturilor evanghelice.
Astfel, în anii 60, împreună cu alţi tineri a înfiinţat şi a participat la conducerea primei mişcări de evanghelizare în masă a Statelor Unite, adunând milioane de oameni care atunci auzeau pentru prima dată Buna Vestire. A călătorit în toată lumea predicând şi vestind pe Mântuitorul, însă pe măsură ce oamenii veneau către Dumnezeu cu sutele de mii, părintele Simeon a devenit din ce în ce mai preocupat de ideea de „Biserică sobornicească”. Simţea că toate acele culte evanghelice şi protestante nu erau Biserica, dar nu ştia încotro, iar pe ecumenişti îi ştia ca pe cei mai atei dintre toate sectele. S-a rugat mult, şi răspunsul lui Dumnezeu l-a îndemnat să caute scrierile Sfinţilor, începând de la Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine. Pe măsură ce citea, ceva se schimba tot mai adânc în sufletul său. Citind cu aviditate patristica veche, înţelegea că firul apostolic merge limpede către Biserica Ortodoxă.
S-a dus, deci, în ţările ortodoxe, căutând şi de la oameni simpli, şi de la arhierei sfat şi îndrumare. Când a văzut harul Ortodoxiei şi faptul că toţi Sfinţii conglăsuiau cu Scripturile şi între ei, ca şi în orice veac şi în orice ţară, părintele n-a mai stat pe gânduri şi s-a botezat ortodox, el şi toată casa sa, şi toţi cei 2000 de păstoriţi ai săi, iar apoi, pentru râvna şi dragostea sa de dreapta credinţă, a fost hirotonit preot ortodox. A locuit în oraşul Seattle, Washington, unde a construit o mare biserică ortodoxă, şi în scurtă vreme a ajuns foarte căutat pentru priceperea sa duhovnicească şi pentru minunata sa putere de a rezolva în cel mai scurt şi mai ingenios fel, orice problemă aveau credincioşii. A avut mulţi ucenici preoţi şi monahi, dar şi mai mulţi mireni de toate categoriile.
A fost în toată pastoraţia sa sprijinit cu înţelepciune de preoteasă, cu care a avut o căsnicie model. Despre desăvârşita lor dragoste creştină şi despre ascultarea dintre ei s-au scris şi cărţi. Întrebat cum au clădit sfânta lor tovărăşie, părintele Simeon spunea că în fiecare zi din cei 50 de ani de căsnicie şi-au început şi încheiat ziua cercetându-şi cugetele punând în faţa ochilor capitolul 13 din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Pavel, întrebându-se pe sineşi cu luare aminte dacă nu cumva au vătămat una din trăsăturile dragostei în vreun fel, iar dacă da, să facă pocăinţă cu lacrimi, iar dacă nu, să caute să sporească, cerând harul lui Dumnezeu. O relaţie mântuitoare, spunea părintele, nu este a fi de acord din principiu în orice, ci a fi armonioşi în principii, şi a căuta un singur lucru: prezenţa Duhului Sfânt.
Părintele l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici, cu care a avut o relaţie cu totul specială. L-a cunoscut şi pe Sfântul Serafim Rose, ale cărui predici l-au impresionat atât de tare încât s-a mutat cu totul în California. Acolo a ctitorit alte trei biserici lângă San Francisco, unde a format comunităţi model de creştinătate apostolică. Credincioşii l-au urmat, mutându-se din toate colţurile Americii către munţii mai nainte nelocuiţi ai Coastei de Vest, ca să fie lângă părintele Simeon şi harul său minunat. De pildă, dintr-un sat cu 500 de oameni, veniţi cu familiile lor să fie alături de părintele, peste 20 s-au călugărit. Dragostea şi jertfelnicia sa erau strălucitoare şi cuceritoare, astfel că boteza mereu – de la ocultişti şi budişti la catolici şi atei.
Chiar şi la 75 de ani, părintele era de o energie debordantă, permanent slujind credincioşii şi Biserica, îngrijindu-se de editura patristică fondată de el, organizând revista parohiei, pangare, cantine de săraci, cercuri de cateheză, cursuri de tâlcuire a Sfintei Scripturi, mereu preocupat de cei sărmani, de depresivi, de drogaţi, de cerşetori, de cei de la periferia societăţii, vindecându-i sufleteşte, aducându-le tuturor bucuria lui Hristos şi refăcându-le viaţa către mântuire. Părintele se îngrijea de cele mai mici detalii ale nevoilor fiecăruia, de la hrană şi îmbrăcăminte la a le găsi un serviciu sau a le face vreo bucurie. Cu umorul său şi cu inteligenţa sclipitoare cu care răspundea în câteva cuvinte, dezlegând orice problemă, părintele se smerea întotdeauna şi căuta să-l facă pe celălalt să se simtă cu adevărat ca un fiu al lui Dumnezeu prin har.
După ce şi-a îngrijit mama invalidă 9 ani, apoi soţia suferindă de Alzheimers, părintele a suferit un accident de maşină în care preoteasa a murit, iar el a rămas cu infirmităţi de care nu numai că nu s-a plâns niciodată, dar nu înceta să mulţumească lui Dumnezeu pentru ele. Iar fiindcă acum primise tunderea în Marea Schimă, încerca să se nevoiască mai mult decât înainte, mai ales cu privegherile – nimeni nu ştia când sau dacă doarme părintele. De la vioiciunea sa obişnuită, acum se vedea nevoit să meargă cu ajutorul unui cadru sau a unui cărucior cu rotile, iar în urma accidentului, părintele n-a mai putut să-şi folosească firesc funcţia digestivă, fiind hrănit medicamentos, printr-un tub, direct în stomac. Cu toate că nevoinţa lipsirii de gust şi de mâncare era şi aşa foarte grea, părintele insista să gătească el personal şi să hrănească pe săraci sau pe ucenici, lucru pe care-l făcea cel puţin o dată pe săptămână, cheltuind tot ce primea milostenie, pe cărţi sau mâncare pe care le dăruia.
Cuvintele sale de folos erau adesea aforistice în genul patericului şi erau preluate imediat de toată comunitatea. Ca duhovnic, părintele ştia gândurile cele mai ascunse ale celorlalţi, dar nu arăta aceasta decât atunci când le era de folos. De obicei, răspundea nu cu părerile sale, ci cu citatul scripturistic perfect aplicabil la problema fiecăruia, iar dacă cineva insista să-i ceară părerea, spunea: „eu sunt Simeon Non Teologul”, cu toate că ştia desăvârşit canoanele şi filocaliile. Darul străvederii şi al înainte-vederii părintelui erau cunoscute tuturor, oricât se străduia să le ascundă sub adânca lui smerenie. Era un foarte mare iubitor de noii mucenici ruşi, români şi sârbi, prigoniţi şi ucişi în secolul XX, despre care aflase direct de la Richard Wurmbrandt. O evlavie deosebită avea la Sfântul Paisie Velicicovski, pe care-l considera un al doilea Apostol Pavel al Europei.
Deşi se purta cu mare căldură şi blândeţe cu oamenii de alte credinţe, încercând pe toţi să-i câştige cu iscusinţă, în mod cu totul aparte părintele avea o profundă respingere faţă de ecumenism şi faţă de esoterism, pe care le combătea cu toate forţele şi argumentele şi nu se lăsa vreodată biruit în disputele cu ereticii. Verva şi tinereţea spiritului său, îmbinate cu o experienţă uriaşă cu oamenii, în care minunile erau ceva obişnuit, părintele nu fugea de nimic mai mult decât de „a fi căldicel” în credinţă, cuvinte şi fapte, şi nonconformismul său era întotdeauna unit cu o impecabilă cuvioşie. De pildă, pentru a cuceri sufletele unor tineri rătăciţi şi necredincioşi, la 83 de ani părintele nu s-a sfiit să se ducă, îmbrăcat cu Schima, în mijlocul a câteva mii de rockeri, la un concert, noaptea târziu, să-i binecuvinteze şi să le vorbească, cu mult farmec şi căldură prietenească, despre Calea, Adevărul şi Viaţa. A doua zi dimineaţă biserica părintelui era plină de aceşti tineri, veniţi pentru prima dată în viaţă într-o biserică, la Liturghie, unii dintre ei botezându-se, alţii făcându-se pustnici pe lângă sfinţia sa. Astfel lucra mântuirea celorlalţi, neţinând seama la neputinţa trupului său, nici la clevetirile şi răutăţile pe care le-a pătimit adesea din partea pizmaşilor, ci întotdeauna căutând să fie slăvit Hristos prin faptele lui.
Dreptarul vieţii sale era lucrarea harului. Spunea celor sporiţi că harul e păzit de canoane, nu dat de ele, iar celor începători invers, că păzirea canoanelor aduce harul, iar nu căutarea lui, ca astfel cu multă iscusinţă să ducă la desăvârşire pe fiecare din starea în care se găsea. Tinerilor nihilişti le spunea: „dacă chiar credeţi în Nimic, atunci cum de sunteţi aşa nefericiţi?”, iar tinerilor hedonişti le spunea cuceritor că „harul niciodată nu plictiseşte, dar păcatul, întotdeauna”. Şi tot astfel, se făcea tuturor toate, vorbind fiecăruia după înţelegerea aceluia. Cuvântul lui, simplu şi spus cu toată inima, era întotdeauna puternic şi lucrător, în stare să schimbe chiar şi cele mai înrăite patimi, ca unul care lucra în permanenţă pocăinţa şi viaţa omului înnoit prin Hristos.
Închinoviat la Schitul Sfântului Siluan Athonitul, părintele Simeon a petrecut ultimii ani avându-l ca duhovnic pe Arhimandritul de vrednică pomenire părintele Damian, ca ucenic de chilie pe foarte rigurosul părinte Ignatius, fost bancher şi isihasat model, şi ca ucenică mai apropiată pe o tânără din România, care trăia într-o chilie pe versantul celălalt de Schit. Rugăciunea lui Iisus era preocuparea fundamentală a părintelui Simeon şi a ucenicilor săi, pe care îi spovedea aproape zilnic şi cărora le ghida cu atenţie lucrarea lăuntrică a celor mai fine mişcări sufleteşti. Insista pe adunarea atenţiei puterii cuvântătoare în piept, unde să se săvârşească liturghia Numelui lui Iisus. Pentru orice ispită, prima lui explicaţie era “lipsa de smerenie a inimii duce mintea în rătăcire!”
La un moment dat, având o serie de vedenii cărora nu le putea desluşi tâlcul, dintr-o dată, părintele Simeon nu mai avea decât o singură dorinţă şi o singură preocupare: să vorbească cu părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Întrebat de ucenica sa, după multe insistenţe i-a destăinuit că era vorba despre implantarea omenirii cu microcipuri, un subiect pe care părintele Simeon nu-l discuta niciodată, chiar dacă era un subiect la modă pentru orice cult creştin din America anilor 90. Ignorând sfatul medicilor că n-ar putea întreprinde o asemenea călătorie decât dacă ar fi ultima, neînfricatul părinte a trimis-o pe ucenica sa să-i pregătească itinerariul şi să vorbească înainte cu părintele Justin, care de cum a văzut-o, nici n-a aşteptat să fie întrebat, ci i-a spus direct: „ştiu pentru ce vrea să vorbească cu mine, dar este mai târziu decât crede, şi n-o să mai vorbim”, prorocind astfel şi mutarea la Domnul a părintelui Simeon, şi faptul că implantarea americanilor avea să vină în anii imediat următori, lucru care pentru părintele Simeon însemna începutul Apocalipsei.
Fără să mai audă răspunsul atât de dorit al părintelui Justin, deodată părintele Simeon căzuse grav bolnav, din pricina unei complicaţii la stomac, care nu mai primea nici hrana artificială care i se dădea. Înconjurat de preoţi, monahi şi ucenici lângă patul său de spital, i s-a citit pravila de rugăciune, iar după ce aceasta s-a încheiat, luminându-i-se chipul, părintele Simeon a binecuvântat, a ridicat braţele şi cu faţa radiind de lumină a spus: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul!” Toţi cei de faţă au simţit o pace pascală şi mângâierea că au câştigat un mijlocitor ceresc. Aşa şi-a încheiat vrednica sa alergare un cuvios părinte purtător de Dumnezeu din zilele noastre.
Minunile săvârşite de cuviosul părinte Simeon sunt miile de suflete pe care, ca un adevărat apostol al Americii, le-a adus la Hristos şi le-a unit întru Hristos prin Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, căci numai belşugul harului dumnezeiesc lucrează aceasta prin puterea dragostei, cea fără de care nimic nu este şi prin care toate sunt. Dumnezeu este Iubire, şi prin ea se cunosc adevăraţii slujitori ai Lui, Căruia se cuvine slava în veci, amin.
*
Câteva din cuvintele pr. Simeon:
„O singură clipă de adevăr ajunge să înţelegi veşnicia. După ce înţelegi asta, n-ai cum să nu vrei mântuirea”.
„Ca şi în ştiinţă, nici în credinţă un om cu o experienţă n-o să fie biruit de un om cu o teorie.”
„Dacă ştii foarte bine că Dumnezeu o să te ierte, atunci ce rost mai are să păcătuieşti?”
„Dacă te preocupi mai mult să nu păcătuieşti decât să rămâi în har, sigur o să păcătuieşti. Când mergi pe sârmă te uiţi înainte, nu la locurile unde ai putea să cazi”.
„Gândul că te-a înfiat Dumnezeu te obligă la fapte de nobleţe faţă de propriul tău suflet.”
„Mai mare prihană are cel ce iscodeşte despre Maica Domnului decât cel ce iscodeşte despre Dumnezeu.”
„Nu există lucru mai ruşinos decât mândria omului”.
„Necredinciosul e un om care n-a fost iubit după Dumnezeu”.
„Înţeleptul nu se teme să se facă nebun pentru Dumnezeu, dar nebunul nu se face înţelept nici pentru sine”.
„Sfârşitul va veni când dragostea va fi considerată de prisos”.
„Rugăciunea minţii este când îţi atârni toată înţelegerea de numele lui Iisus şi opreşti timpul”.
Este ştiut că bine-credincioşii din America au cinstit cu icoane, cântări, slujbe şi acatiste şi pe Sfântul Ioan Maximovici, şi pe Sfântul Serafim Rose, şi pe Sfântul Paisie Aghioritul, fără să aştepte să fie aceştia canonizaţi oficial, aşa cum îi cinstesc pe mucenicii secolului XX – Sfântul Evgheni Rodionov, Sfântul Piotr Boiarski, Sfântul Gheorghe Calciu, Sfântul Valeriu Gafencu sau pe mucenicii sirieni ai ultimilor ani. Harul lui Dumnezeu grăieşte soborniceşte întregii Biserici, de la vlădică la opincă, ca acolo unde e sfinţenie, strălucirea ei să se vădească prin cugetul a multe inimi. Aşa cum cel căruia părintele Simeon i-a purtat cu vrednicie numele, Sfântul Simeon Noul Teolog şi-a cinstit duhovnicul şi i-a mărturisit neîntârziat sfinţenia, tot astfel toţi cei care l-au cunoscut pe părintele Simeon îl poartă în icoana inimii care pe un adevărat ales al lui Dumnezeu, încredinţaţi de îndrăzneala sa înaintea Tronului Ceresc.
La chemarea părintelui Justin Pârvu, la 3 zile după mutarea la Domnul a părintelui Simeon, ucenica lui s-a închinoviat la Petru Vodă şi a fost primită în cinul îngeresc în chiar ziua prorocită de sfinţia sa cu ani înainte.
Pentru rugăciunile Cuviosului Simeon Berven, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!