Prin Pronia neinteleasa mie, mi s’a ingaduit sa ajung la picioarele alesului Dumnezeului Celui Preainalt – Siluan. Vazand nevointa lui, ascultand cucernic pavatuirile lui, si eu, cel mai neinsemnat intre oameni, am putut in parte zari taina cailor de mantuire. La sfarsitul zilelor mele indraznesc sa dezvalui cele pe care mai inainte ravnitor le ascundeam. Vorbesc aici in limitele, si despre formele in care mi s’a dat sa traiesc pe Dumnezeu.
In alte pagini scriu despre cumplita mea poticnire: despre voita si mandra mea lepadare a Descoperirii date noua intru Hristos. Insa Tatal, fie Numele Lui binecuvantat intru toti vecii, mi-a aratat pe Fiul Sau in Lumina cea fara de apus, ceea ce mi-a dat sa imi simt pacatul cu atata tarie incat, de-a lungul a zeci de ani, ma tanguiam cazand cu fata la pamant, in deznadejdea mea fata-mi de propria-mi neobrazare. Actul indepartarii mele de la Dumnezeu mi se infatisa in infernala sa uraciune si simteam o vie rusine pentru sine-mi; imi devenisem respingator; ma dispretuiam, iar dispretul si-a aflat un insotitor inrudit: ura. Nu pretind ca mi-am urat tatal sau mama, ori celelalte rudenii sau prieteni. Destul imi era ura de sine, iar la ceilalti, cumva, nici nu prea gandeam. Zbuciumul meu dupa Dumnezeu imi pricinuia o adanca durere, incat uitam de tot restul, ramanand singur cu El. Nu stiu, mi-o fi iertat oare Domnul pe deplin pacatul, eu insa nu-mi pot ierta ceea ce am facut. Prin propria-mi tragedie am trait tragedia stramosului Adam in urmasii sai de-a lungul veacurilor: in neamurile mostenilor Pamantului ce aveau sa urmeze unul dupa altul. Prin acest fagas mi-a venit si rugaciunea pentru intreaga lume.
Traiam spontan, fara a-mi analiza trairile. Nu era in firea mea sa ma urmaresc pe sinemi. Doar ma dadeam in simplitate puterii lui Dumnezeu ce ma aflase. Dar nici nu ma incumetam sa gandesc ca El Insusi savarseste in mine rugaciunea: traiam acea putere a vietii ca fiind a mea proprie. Si de-abia cand s’a indepartat de la mine focul pocaintei mi-am dat seama ca Hristos imi daduse binecuvantarea de a ma apropia de Dansul.
Numai Dumnezeu, Insusi Datatorul Darurilor, stie deplin in ce masura a revarsat asuprea mea bucuria de a cunoaste a Sa Iubire. Multumita Staretului Siluan, si ochii mei duhovnicesti s’au deschis spre a vedea ca porunca lui Hristos de a-L iubi pana la ura de sine este Descoperirea legii Dumnezeiestii Iubiri: cea cu care El insusi ne-a iubit.
Arhimandritul Sofronie – Despre rugaciune (editura Reintregirea)