Coborarea la iad a Mantuitorului

Coborarea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: “Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi cir­cumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai pre­sus de fire: “In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare. Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul “iad” apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de “iad”, care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de com­portarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai in­cercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intu­necate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smere­nie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune to­todata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea pro­priei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.

Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.

Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pa­cat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfan­tului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a tre­buit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie. Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: “Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atarna de ei sa asculte sau sa respinga cuvantul Sau. Cel care Se intrupase pentru mantuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spiri­tuala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica. Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care “il prefigurasera fara sa-L cunoasca”. Ador­mind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cu­vinte, ai luminat pre toti adormitii din veac”, se canta in Sambata Mare. Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu. Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: “Ma duc sa va gatesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-l in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumi­na sa patrunda acolo unde se afla “intunericul, moartea, singuratatea”, invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea: “Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sus­tinut de Duhul in lucrarea Sa.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu pu­teau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rama­nand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schim­bat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceas­ta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pen­tru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fi­ind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vor­beste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare – caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume – pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28). “Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului”. Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: “Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte”.

Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie? Cand talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: “Maine vei fi cu Mine in rai”. Raiul desemneaza de fapt sta­rea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat. invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma. Cuvintele Domnului “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, “stea de stea se deosebeste in stralucire” (I Cor. 15,41).

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existential care pre­ceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infati­sari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.