Fragment din cuvântul rostit de părintele Rafail Noica în noiembrie 2003,
în Aula Palatului Patriarhal, în cadrul simpozionului dedicat centenarului Părintelui Dumitru Stăniloae și purtând titlul:
“TEOLOGIE ȘI MONAHISM”.
“O a doua pildă a teologiei ca stare a duhului aș vrea s-o aduc prin Sfântul Siluan cel de la Athos. Sfântul Siluan, pe care unul din troparele lui il numește teolog – și în asta văd că Biserica, conștiința Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui care zice: “între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un țăran, cu două ierni de școlire în Rusia țaristă, dar din trăirile și din citirile lui în viața monahicească, Părintele Sofronie spunea că era un om citit, în sensul călugaresc al cuvântului.
[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era într-o zi cu noi la mănăstire, la trapeză, când de praznicul Sfântului Siluan se citea din cuvintele Sfântului Siluan (cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul “Între iadul deznădejdii și iadul smereniei“), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog și arhiereu al bisericii noastre, a șoptit după masă părintelui Sofronie că pentru fiecare cuvânt al acestui țăran cu două ierni de școlire – ca diplomă – s-ar putea scrie o carte. Și asta dădea mărturie despre el insuși, cu siguranță: el ar fi putut să scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan. Fiindcă și el ca erudit, și Siluan ca om simplu, dar trăit, trăiau într-o anumită măsură în același duh, și se înțelegeau, aș zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred că și Siluan s-ar fi înțeles cu acest eminent teolog].
Pentru Sfântul Siluan vreau să dau, mai ales, ca pildă, un moment al vieții lui: criza cea mai mare, în care primește cuvântul uimitor de la Mântuitorul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznadajdui!”. După 15 ani de nevoință extremă, limită, în fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a ieși din iadul, din starea de înstrăinare de Dumnezeu – ăsta-i iadul, nu importă ca sunt draci sau ca nu, deși era împresurat de draci în fiecare noapte – dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte); 15 ani de nevoință sterilă, cu nopțile lui când dormea poate vreo două ceasuri – majoritatea vieții lui, doar așezat pe un scaun fară spetează și numai cu crâmpeie de somn, când adormea în nevoința rugăciunii. Și nu ajunge nicăieri. Și la un moment dat, vrând să-I arate lui Hristos intenția lui, vrea să se scoale de pe scaun, să se inchine, dar vede un drac în fața lui, așa că nu se putea închina icoanei, fară să aibă aerul că se închină dracului. Șade înapoi pe scaun zdrobit și cere Domnului:
“Doamne, tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată și diavolii mă împiedică”.
În 15 ani, pentru prima oară primește raspuns; și aude în inima lui:
“cei mandri suferă de draci”.
Auzind cuvânt pe care-l recunoaște ca dumnezeiesc, în loc să deznădăjduiască – că acuma-i mai trage și una peste obraz și-l mai face și mandru – se umple de nădejde și zice:
“Doamne, tu ești milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce să fac ca să mă smeresc“,
și Domnul îi spune (altă palmă peste obraz, am înțelege-o noi):
“Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”.
Dacă-mi îngădui să parafrazez “Ține-ți mintea în iad”, aș zice:
Fii realist!…. Unde vrei să ajungi? Vezi că nu poți! 15 ani te-ai luptat! Asumă-ți iadul, să știi că asta este veșnica ta moștenire, pentru păcatul pe care il ai, pe care l-ai moștenit de la Adam și pe care-l trăiești și tu, dar… nu deznădăjdui.
Și cuvântul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznădăjdui!”. L-a trăit ca pe o făgăduință, aș zice apofatică, a lui Dumnezeu. “Ține-ți mintea în iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznădăjdui” nu explică de ce. Și Siluan știe ce să facă. Și ceea ce face… mărturisește că:
“atunci am început să fac așa precum m-a învățat Domnul”…
“Am început” sau “m-am pus să fac”...
“Mintea mi s-a curățit și duhul mărturisea în inima mea mântuirea”.
De-abia a început și teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Și de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.
În sensul că acest cuvânt este același cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie… și știu totuși un barbat care poate să-l poarte!” Același cuvant pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea: “Să știți fraților, că unde este satana acolo va fi aruncat și Pimen”. Și nu deznădăjduiau!
Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desăvârșită. Și este o formă care ne este și nouă tuturor de folos – că cine poate gândi fără să deznădăjduiască, așa ca Antonie: “Toți se vor mântui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Ține-ți mintea în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înalța în ce crezi că ești! Dar tu nu deznădăjdui!” Aș parafraza cuvântul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, să nu deznădăjduiești!“
Părintele Siluan a început să-și însușească, să-și asume starea asta de iad, cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui cel iubit, zice, era:
“aici voi pieri, aici voi petrece veșnic în flacara asta întunecoasă, și voi zice: unde ești Doamne al meu? Unde ești Lumina mea? Unde esti Viața mea?“.
Cu mintea era in iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeți că a biruit? Iată că nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a înțeles ce însemnă cuvântul ăsta, scurt și apofatic al Domnului: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Nu deznădăjdui de dragostea Domnului!
Ce vreau să subliniez este că dacă, în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică “Doamne, tu ești milostiv!“- și să-și aducă aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si așa mai departe…. Noi toți știm într-o masură sau alta – astăzi probabil foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia asta – criză, depresiune nervoasă și altele -, care este o terminologie clinică, ne dezorientează gândirea. Ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieții noastre, după terminologia Părinților și a Bisericii. Ce este o criză sau o depresiune nervoasă? E o stare a duhului, e o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic, e o stare prost înțeleasă și prost tratată. Deci de-aia zic că pentru Siluan era criza cea mai adancă. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puțin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general, omul iși ia viața, cade în deznădejde și se sinucide. Deci vreau să arat să nu citim cu închipuire, că momentul ala este un moment de criză. Dar cine în criza lui iși mai amintește de mila lui Dumnezeu? Cine în criza lui mai poate afla de la sine, adică în sine, în teologia lui, un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză și să reajungă la viață? Iată că Siluan iși amintea permanent că mila lui Dumnezeu, și dacă Dumnezeu îi vorbește, răspunsul lui Siluan este:
“Doamne, tu ești milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.
Și-aș vrea să arăt că ăsta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită, până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaște omul în viața asta pământească”.
(sursa)