În urmă cu câteva luni am primit pe adresa redacției o scrisoare uimitoare. Un tânăr german, născut într-o familie catolică practicantă, ne-a trimis povestea convertirii sale scrisă în cea mai curată limbă românească. În cuvinte simple, dar pline de adevăr, își deapănă parcursul vieții, împărtășindu-ne din urcușurile și coborâșurile lui, din luminările și întunecările de care a avut parte.
Dar nu doar limba în care ne-a scris este curată, ci și simțirea este autentic românească, mai românească decât a multora dintre noi, care însetăm după valorile civilizației occidentale. La numai 21 de ani, Thomas Sieber ne dă o lecție de credință și patriotism, de jertfă și verticalitate, de maturitate și asumare, care ne va pune cu siguranță pe gânduri. (A.S.)
M-am născut în anul 2000 în Germania, într-un sătuc de la poalele Jurii Șvabe, în sudul țării. Când m-am născut eram romano-catolic, la fel ca părinții și strămoșii mei din partea tatălui. Cei din partea mamei erau evanghelici. În vremurile acelea, căsătoria unui catolic cu o luterană încă mai reprezenta un mare scandal în zonele rurale ale sudului. Însă peste câțiva ani s-a convertit și mama la catolicism.
Părinții mei sunt oameni binecredincioși, care țin foarte mult la cele sfinte, și m-au dus de mic la biserică, în pelerinaje și la fel și fel de alte evenimente religioase. Din cauza aceasta, de când mă știu, am fost și eu foarte interesat de tot ce privește religia. La fel au fost și strămoșii mei. În rândul lor se regăseau chiar și clerici, iar străbunicul meu era paracliser în satul nostru. Credința lui era atât de puternică, încât a refuzat să le predea naziștilor clopotele bisericii, când aceștia au venit după ele în ultimele săptămâni ale războiului, deoarece aveau mare nevoie de fier pentru producerea armamentului. El i-a ironizat, spunându-le că vor avea nevoie de clopote pentru a vesti mult-anunțata victorie finală. Ei, dându-și seama că sunt luați peste picior, erau să-l deporteze, și doar intervenția primarului l-a mai putut salva. După ce a plecat la cele veșnice, unul dintre fiii săi a preluat această funcție, slujind ca paracliser până acum câțiva ani.
Deci pot să spun că am avut marea bucurie și binecuvântare de a mă naște într-o familie cu o credință foarte mare. Asta m-a ajutat foarte mult în societatea profund secularizată în care am crescut. La școală nu prea aveam colegi care să creadă în Dumnezeu, iar cei puțini care credeau erau mai toți de alte nații. Odată ne-a povestit profesorul de Religie că a întrebat la o clasă ce sărbătorim de Paște, și numai un singur elev a știut să răspundă. Cam așa stau lucrurile pe acolo, Germania fiind o națiune creștină doar din punct de vedere istoric. În ziua de azi, din păcate, credința este acolo de foarte multe ori ridiculizată, ba chiar disprețuită de multă lume. Bisericile locale au încercat să contracareze această tendință de decreștinizare liberalizându-se, dar prin această greșeală au reușit doar să-i îndepărteze pe și mai mulți oameni de biserică și au accelerat procesul decreștinării.
E foarte trist să vezi astăzi cât de goale sunt bisericile în Occident, mai ales în Germania ‒ numai câțiva bătrâni sau străini se mai adună duminica la slujbe. Stau în bisericile goale și reci și ascultă slujbele care sunt atât de scurte, încât parcă te uiți o dată în stânga și în dreapta, și deja s-a terminat. În zona mea chiar sunt cazuri în care unii preoți sunt responsabili pentru 6-7 sate, iar cei care aleg să se facă preoți o fac, de cele mai multe ori, doar din cauza salariului mare plătit de stat, și de prea puține ori din pricina vreunei vocații, considerând preoția doar o meserie.
Eu nu am înțeles niciodată cum pot oamenii să acorde atât de puțină importanță unui subiect atât de esențial în viață, fiindcă eu de mic am simțit prezența Domnului în viața mea. Una dintre cele mai marcante experiențe pe care le-am avut a fost la vârsta de 7 ani, când aproape am fost călcat de o mașină. Mă jucăm cu un prieten și mergeam cu bicicletele prin sat, iar eu, negândindu-mă la pericol, am intrat repede în strada principală. Veneam dintr-o curbă, iar din fața mea venea o mașină. Șoferul nu avea cum să mă vadă, fiind în curbă, iar el avea viteză, dar ca prin minune a reușit să oprească brusc, cu doar câțiva centimetri în fața mea. Pe atunci nu am dat importanță acestui incident și aproape că uitasem de el, însă mai târziu mi-am dat seama că, în situația respectivă, era aproape imposibil să nu fiu călcat de mașină, dar Dumnezeu m-a salvat, căci avea un plan cu mine în viața aceasta pământească.
„Nu există nimic mai frumos decât Ortodoxia”
În timpul copilăriei și adolescenței mele, căutarea Domnului și întrebările legate de sensul existenței noastre pământești au rămas una din marile mele preocupări. Totuși, am avut și eu unele perioade, din păcate, în care m-am cam îndepărtat de Dumnezeu, mai ales între clasa a cincea și a opta, când am fost și exmatriculat de la mai multe școli, fiindcă făceam tot felul de lucruri rele. Era și din cauza împrejurărilor în care crescusem și a cercului de prieteni, care nu aveau o influență bună asupra mea. Însă Dumnezeu se bucură nespus pentru fiecare păcătos care se întoarce la El, după cum învățăm din Pilda fiului risipitor, iar eu mi-am dat seama de greșelile mele și m-am pocăit pentru ele.
Când mă uit astăzi la ce-au ajuns mulți dintre foștii mei colegi cu care am crescut în acest mediu, văd foarte bine cum poate degenera omul care nu-L are pe Dumnezeu și nici un fel de reper moral. În general, tineretul care crește acum în Germania este extrem de stricat și, din cauza decreștinării avansate și distrugerii tuturor valorilor, chiar mult mai îndepărtat de Dumnezeu decât părinții lor. Foarte mulți dintre ei au fel și fel de boli psihice, consumă droguri și fac diverse lucruri pe care nici nu vreau să le pomenesc aici, iar când cad în depresii, nu mai au nici o nădejde, neavându-L pe Dumnezeu. Din proprie experiență, pot să spun că tocmai asceza ortodoxă ne ajută să ne despătimim și să scăpăm de păcatele a căror consecință este multa suferință sufletească.
Acasă aveam dulapuri întregi numai cu cărți religioase, care de tânăr mi-au atras atenția și din care am citit multe, însă erau romano-catolice, în mare majoritate. În 2013 s-a mutat o soră a mea la Cluj ca să studieze Medicina, și astfel am intrat și eu în contact cu România. Identificându-mă repede cu multe lucruri ale acestei țări, am luat hotărârea de-a învăța limba română, ca să mă pot muta și eu aici, după ce voi lua bacalaureatul. Oricum, simțeam că Germania nu este locul potrivit pentru mine. Învățam pe atunci limba română cu mare râvnă, citind și mai ales urmărind tot felul de lucruri. Știind de atunci limba, mi s-a deschis și posibilitatea de-a citi literatură ortodoxă, fiindcă existau foarte puține cărți ortodoxe traduse în limba germană. Citeam mai ales viețile sfinților, învățăturile lor, dar și cărți de Dogmatică și Istoria Bisericii. Iar când veneam în vacanță în țară, umblam pe la biserici și mănăstiri.
Informându-mă despre cultul ortodox, am ajuns repede la concluzia că Ortodoxia este credința cea adevărată, singura credință care nu s-a schimbat niciodată și care a păstrat autentic duhul creștinesc, așa cum era pe vremea vieții pământești a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aveam deja multe nemulțumiri legate de catolicism, care mi se părea că este o credință lipsită de orice profunzime și plină de greșeli dogmatice. Iar din cauza faptului că ei foarte des își adaptează dogmele la mentalitățile contemporane și vremelnice au pierdut, la fel ca toate celelalte culte nerortodoxe, spiritul autentic creștinesc și dreapta înțelegere a Scripturii. Dar și renunțarea la multe tradiții și învățături propovăduite în Sfânta Scriptură reprezintă tot o pierdere uriașă pentru ele. Numai Biserica Ortodoxă se află în succesiune apostolică.
Studiind istoria Bisericii și comparând trăirea în diferitele culte ‒ fiindcă am mai umblat și pe la pocăiți o perioadă, la care problemele mai sus-pomenite sunt și mai mari decât la catolici, care însă și ei și-au deformat credința mai ales din cauza ereziei papismului ‒, am tras foarte repede concluzia că ceea ce am găsit în Ortodoxie nu se mai găsește în altă parte.
Odată eram prin Vâlcea, ca să-l vizităm pe Părintele Valerian de la Mănăstirea „Sfântul Filimon”, și ne-a zis că nu există nimic mai frumos pe pământul aceasta decât Ortodoxia. Pot să spun că am constatat și eu acest lucru. Din cauza aceasta, mă doare când văd că mulți români care s-au născut în această credință nu știu să o aprecieze, nu o cunosc în profunzime și o trăiesc doar într-un mod foarte superficial. Românii sunt, poate, unul dintre neamurile care dispun de cea mai mare bogăție spirituală și este mare păcat că multă lume nu vede acest lucru.
Când am mai stat prin Germania, mi-a fost foarte greu să particip la slujbe ortodoxe, doar de puține ori reușeam să mă duc, din cauză că cea mai apropiată biserică ortodoxă română, care se afla în Tübingen, era la o distanță de o oră de mine, dar urmăream cât puteam duminica slujba pe Trinitas TV.
Prima dată când am participat la o slujbă ortodoxă întreagă a fost abia în vara anului 2017, când am ajuns pentru câteva săptămâni în Canada și, datorită numărului mare de imigranți români, am avut marele avantaj de-a avea o biserică ortodoxă românească foarte aproape de locul în care stăteam în gazdă. Veneam într-o țară absolut străină mie, iar imediat cum ajungeam, căutam un loc în care mă pot simți acasă, ca să-mi fie mai ușor. Bucuria mea a fost imensă când am aflat că am o biserică ortodoxă la doar un kilometru de mine.
Am început să frecventez în mod regulat slujbele ortodoxe abia din 2018, când m-am mutat în România. După ce am terminat liceul, am început un an de voluntariat în Sibiu, la un cămin de bătrâni. Intram pe 16 august în țară, de Sfinții Martiri Brâncoveni, la care am o mare evlavie, iar unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să merg la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie, ca să mă ajute în noul meu început în România. După ce s-a terminat anul de voluntariat, m-am înscris la o facultate din Sibiu. Din 2018, de când m-am mutat la Sibiu, am toate posibilitățile să o duc o viață ortodoxă și să iau și parte la Tainele Bisericii. Mi-am făcut mulți prieteni ortodocși cu care pot vorbi despre Dumnezeu și subiecte teologice, ceea ce îmi era cu neputință în Germania.
„Nu voi regreta niciodată că am ales această cale”
În 2019, de Sfântul Andrei, mi s-a împlinit visul cel mult-dorit: am fost botezat ortodox la Sfânta Mănăstire Oașa. Această decizie de-a îmbrățișa credința cea adevărată m-a ajutat enorm. De atunci am avut parte de trăiri religioase mult mai adânci și am înțeles multe lucruri. Botezul a fost ceva incredibil. Nu am cum să descriu așa ceva, a fost cel mai important moment din viața mea.
Nașul meu de botez a fost Părintele Silvan, care este și Starețul mănăstirii și un om care m-a ajutat enorm, oferindu-mi șansa de a fi botezat la Oașa. De atunci mă duc foarte des acolo, împreună cu alți tineri din Sibiu, fiindcă este un loc deosebit. De fiecare dată când ajungi acolo pleci cu un anumit har. Se simte foarte puternic că nu este un loc lumesc. Te simți imediat ca acasă, de la fiecare om poți învăța câte ceva și toți care trec pe acolo simt nevoia să mai revină. Profit de faptul că avem atâtea mănăstiri aici, în țară. Îmi place foarte mult să stau câteva zile prin mănăstiri și sihăstrii, pentru că învăț multe pe acolo, primesc sfaturi duhovnicești care mă ajută pe calea mântuirii și, mai ales, învăț mai mult despre isihasm.
Faptul că botezul meu a avut loc în ziua prăznuirii ocrotitorului românilor este o mare onoare pentru mine. În ziua de după botez, pe 1 decembrie, ne-am dus la Alba Iulia, îmbrăcați în costume populare, ca să cântăm într-o biserică și să sărbătorim Ziua Națională. În ziua aceea m-am împărtășit pentru prima dată, moment care mi-a rămas întipărit în inimă. Dar și momentul în care am dansat „Hora Unirii” în centrul Alba Iuliei, îmbrăcat în costum popular și proaspăt botezat rămâne una dintre cele mai plăcute amintiri din viața mea.
În Germania, unde e o atmosferă foarte ostilă față de religie, nu a fost bine primit acest pas al meu. Numai părinții mei au zis că se bucură pentru mine. Dar nu mă așteptam la nimic altceva, deja la școală au râs mulți de mine doar pentru că-mi făceam cruce înainte de-a mânca, iar mulți mi-au zis că i-am dezamăgit crezând în Dumnezeu. Multă lume nu a înțeles acest lucru, probabil și din cauza faptului că, în general, cunoștințele nemților de rând despre alte țări, culturi și religii sunt extrem de limitate. Am constatat cu groază că unii chiar ne cred pe noi un fel de musulmani sau sectanți sau fel și fel de alte prostii. Nici decizia mea de-a mă muta în România nu a fost înțeleasă de multă lume. Și azi mai întâmpin multe reacții foarte proaste din partea oamenilor cu care interacționam pe vremea când locuiam în Germania. Mi s-au pus de multe ori întrebări cum ar fi: „Cum poți să te muți într-o asemenea țară?!”.Sau: „Cum poți să fii atât de prost să te muți în sărăcia asta?!”, dar le explic mereu, cu calm, că mai sunt și alte lucruri în viață în afară de bani și bunăstare trupească. În general, nu m-a atras niciodată modelul acesta occidental de a trăi numai pentru a strânge cât mai multe bunuri, lăsând cu totul de-o parte aspectul religios și viața suflească.
În ciuda tuturor acestor reacții negative pe care le-au avut oamenii când au aflat de convertirea mea, nu voi regreta niciodată că am ales această cale. Îi sunt nespus de recunoscător lui Dumnezeu că m-a adus la Ortodoxie. Căile Domnului sunt necunoscute, dar toate au un rost, iar dacă Domnul consideră că a trebuit să ajung aici ca să-L aflu cu adevărat pe El, e bine așa. Deja Sfânta Scriptură ne învață că, până la sfârșitul veacului, oameni din toate neamurile se vor mântui și-I vor aduce slavă lui Hristos.
În momentul de față, studiez în Sibiu Limba și literatură germană și română cu modulul psihopedagogic, ca să pot lucra în sistemul de învățământ, dar mi-ar plăcea să dau la Teologie didactică, dacă Dumnezeu îmi îngăduie, după ce-mi termin studiile actuale. De mult timp îmi doresc să mă fac profesor, iar dacă voi preda Religie, voi avea șansa de a-i apropia pe tineri de Hristos. Să ne ajute Domnul nouă, tuturor, să ne asumăm crucile, să ne întărim întru dreapta credință și să ne mântuim! Amin.
Thomas Sieber