Vindecarea celor doi demonizati din Gadara

PANA UNDE MERGE PUTEREA DIAVOLULUI?

Asaltat de gloate la Capernaum (Matei 8, 5-18), ca sa scape, Iisus a poruncit ucenicilor sa se urce in corabie si sa treaca de partea cealalta a Marii Galileii. Ucenicii erau pescari de prin partea locului si vor fi avut corabia lor pescareasca. Dar si asa, multi din cei care-L ascultasera, care fusesera prezenti la vindecarea sluji­torului sutasului, a soacrei lui Petru si a multor altor bolnavi, nu voiau sa ramana de convoi, ci voiau sa-L urmeze si in corabie. Un carturar, deci un teolog cunoscut, nu un oarecine, i-a declarat de-a dreptul: “Invatatorule, eu te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19-22).

Cu acest prilej aflam ca la vremea aceea Mantuitorul nu mai avea un domiciliu stabil. Era predicator itinerant, caci i-a raspuns cu oarecare tristete: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul”. Dar nu l-a refuzat. Il va fi luat in corabie. Unul din ucenici, probabil nu din cei doisprezece, si-a cerut insa voie sa mearga sa-si ingroape tatal, inca un prilej pentru Iisus de a rosti una din sentintele Sale celebre, chiar daca nu indeajuns de intelese: “Vino dupa Mine si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor”. Avea nevoie de martori pentru ceea ce urma sa faca: potolirea furtunii din drumul spre tara Gherghescnilor sau Gadarenilor si vindecarea acolo a celor doi indraciti. Marcu si Luca spun ca era numai unul. Matei a vazut doi. Vom urma de data aceasta textul dupa Matei.

Un lucru e foarte curios. Erau atat de multi indraciti pe vremea aceea in Israel si umblau liberi sau, ca si leprosii, se aciuiau prin locuri izolate si prin morminte! Chiar inainte de a se urca in cora­bie, Evanghelistul Matei ne spune ca Iisus, prin alte vindecari ce facuse in Capernaum, vindecase “si o multime de indraciti” (Matei 8, 16). Vor fi fost si in tara Gadarenilor doi!

In scurt, sa ne aducem aminte ca intentia celui rau e sa ne faca intotdeauna sa credem ca ceea ce ne invata este bine. El ne zice: Nu vezi ca ai dreptate? Vine in numele dreptatii. Alteori ne spune: Nu-i asa ca cutare te-a jignit? – Sigur, spui tu in constiinta ta. – Nu e drept atunci sa-l jignesti si tu? E drept, spui tu din nou, in constiinta ta. -Atunci fa dreptate si jigneste-l, te indeamna el.

Textul care ne relateaza toate aceste evenimente e mai degraba incomod pentru predicator. Am cautat, meditandu-l, sa vad cum l-au tratat alti predicatori mai recenti si, va spun drept, nu l-am prea gasit tratat. Predicatorii se feresc de obicei sa intre in detaliile intamplarii. Fac amintire de ea si pe urma vorbesc despre speranta, altii despre mantuire, altii gasesc o tema pe care o leaga usurel de tema centrala, si deviaza cu buna stiinta de la tema propriu-zisa.

Cu toata dificultatea si cu toata incomoditatea unui asemenea text, si va veti convinge de indata ca e asa, eu mi-am zis ca, totusi, trebuie sa va spun ceva despre el, pentru ca e foarte necesar sa stim cum sa ne clarificam cateva lucruri in legatura cu cele petrecute.

Sa ne amintim textul Evangheliei in intregime:

“Si trecand pe acolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intam­pinat doi demonizati, care ieseau din mormant, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata au inceput sa strige si sa zica: Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chimuesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a tre­cut si a venit in cetatea Sa” (Matei 8, 28; 9, 1).

Asadar, pe malul celalalt, care nu mai era in Israel, L-au intampinat doi barbati indraciti care traiau prin morminte si care spaimantau pur si simplu populatia. Va intrebati: cum adica traiau in morminte? Trebuie sa stiti ca mormintele pe vremea aceea, si acum in unele parti din Orient, nu erau si nu sunt sapate in adancime, ci in dealuri sau in stanci, cum ai sapa o pestera, asa incat se intra in ele asa cum ai intra intr-o camera, la nivelul pamantului.

Aceasta este toata intamplarea. Nu e vorba de o parabola. E o minune. Spuneam ca tema e incomoda pentru predicator. De ce? Pentru ca trebuie sa vorbeasca despre diavol. Stiti ca in Vechiul Testament evreii nu pronuntau numele lui Dumnezeu, din respect si din teama. Nu-i spuneau pe numele adevarat, Iahve, ci I-l schim­bau, zicandu-I Adonai sau in multe alte feluri, numai sa nu I-l pro­nunte pe cel adevarat. Noi, crestinii, printr-o traditie orala, prin obi­cei, ne ferim sa pronuntam numele diavolului. Ii schimbam acestu­ia numele. Ni se pare ca numai pronuntandu-i numele il invocam, si e in stare ca numai auzindu-si-l pronuntat sa ne faca rau, sa se considere chemat!

Noi vom trece peste aceasta traditie care e foarte aproape de a deveni superstitie, desi nu e chiar o superstitie. Poporul ii zice: “Cel rau”, “Duca-se pe pustii”, “incornoratul”, “Intunecatul”,si chiar Mantuitorul in rugaciunea “Tatal nostru” i-a zis “Cel rau” sau “Cel viclean”. Si Sfanta Scriptura il numeste “stapanitorul mortii” (Evrei 2. 14), “potrivnicul” (Matei 13, 19), “dusmanul” (Viatei 13, 19), “mincinos si tatal miciunii” (loan 8, 44).

Intorcandu-ne la minunea savarsita cu indracitii, sa ne punem mai inainte cateva intrebari. Vorbind in termeni moderni, care este diagnosticul pe care l-a pus Mantuitorul acestor doi bolnavi, daca erau doi? Caci in limbajul modern erau desigur doi bolnavi mintal. Le-a pus un diagnostic spriritual. A socotit ca a intrat diavolul in ei. Poate ca Evanghelistul Matei n-a fost de fata la intamplare si povestindu-i-se vorbirea la plural a demonizatului, si-a imaginat ca au fost doi. E o simpla ipoteza, dar e sprijinita si pe faptul ca la Matei lipseste episodul cu “Legheonul”. Tot timpul par a vorbi cei doi indraciti, de aceea pluralul. Si mai este ceva: La Marcu si Luca, demonizatul vorbeste la inceput la singular: “Ce este intre mine si Tine, Iisuse”, si numai dupa ce demonii s-au identificat ca Legheon au inceput a vorbi la plural. Aceasta din urma vorbire, auzind relatarea prescurtata, l-a putut induce in eroare pe Matei si a simplificat totul imaginand doi demonizati. In felul acesta, lipsindu-i episodul cu Legheonul, cu doi demonizati vorbirea la plural devenea plauzibila. Altfel, numai daca ar fi retinut si obiectul cu Legheonul, vorbirea la plural ar fi fost plauzibila. Asadar, diagnosticul Mantuitorului a fost un diagnostic spiritu­al, nu unul medical. Nu i-a considerat nici epileptici, nici nebuni, alienati mintal, ci indraciti.

A doua intrebare care ni se impune cu privire la textul acesta, este urmatoarea: de ce a acceptat Mantuitorul cererea diavolilor ca sa intre in porci si sa-i arunce pe acestia in mare? Unii dintre inter­preti spun ca Mantuitorul le-a acceptat cererea pentru ca propri­etarii tineau porcii numai pentru comert, nu pentru nevoile lor. Nu poate fi asa. Comertul, cand e cinstit, e si el permis de Dumnezeu, fiind printre ocupatiile ingaduite si necesare. Mantuitorul le-a inga­duit cererea facandu-le o favoare in schimbul iesirii din oameni, din alte ratiuni, si anume pentru ceea ce voia sa invete prin aceasta. El stia ca vor veni cei din cetate. Stia ca cei din cetate vor fi nemultu­miti. Si cei din cetate au venit.

Sa ne punem acum in legatura cu aceasta si cea de-a treia intrebare: de ce au venit cei din cetate si L-au rugat sa plece din hotarele lor? Intelegem din textul Scripturii ca L-au rugat frumos, n-au tipat la El. Nu l-au dat un ultimatum violent. L-au rugat fru­mos, pentru ca deja se temeau de El. Vazusera ce putere are si se temeau sa nu faca si cu ei ceva. Dar daca au vazut ce putere are, si daca au vazut ca era de la Dumnezeu, atunci de ce totusi L-au rugat sa plece din hotarele lor?

Cred ca, de fapt, aceasta este intrebarea cea mai importanta, pe care trebuie sa ne-o punem. Una din ipoteze – caci ne aflam pe terenul ipotezelor – ar fi si aceea ca L-au rugat sa plece din hotarele lor, pentru ca nu puteau suporta nefirescul. Nu puteau suporta supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care iesea din obi­ceiurile, din viata lor de toate zilele. Daca astfel de lucururi supranaturale s-ar fi petrecut cu ei in fiecare zi, aceasta le-ar fi dat toata existenta peste cap. Ei nu stiau sa traiasca decat in limitele firescului cu care erau obisnuiti. De aceea L-au rugat sa plece din hotarele lor. Ii incomoda. Cu unul ca El toate surprizele erau posi­bile. Acum isi pierdusera doar porcii, dar cine stie ce li se mai putea intampla!

Oare noi ce-am fi facut in locul lor? Cred ca si noi am fi facut tot asa. Si noi suntem obisnuiti sa traim in viata fireasca, asa cum este ea, viata noastra de toate zilele. Sa ne imaginam ca ar trebui sa traim intr-o atmosfera de supranatural in fiecare zi, cu niste eveni­mente ce ar fi permanent de dincolo de natura. De pilda, sa ne imaginam ca permanent cineva, sau unul altuia, ne-am citi in suflet. Ar fi comod? Ar fi de suportat? Sa ne imaginam ca ar fi cineva intre noi care ar putea rasturna tot ce afirmam noi, sau ce planuim cu ganduri egoiste, sau care ne-ar spune pe fata pacatele, sau care ar putea sa ne pedepseasca imediat pentru pacatele pe care le facem! Tot asa si ei: n-au putut suporta nefirescul.

Asa e lasat de la Dumnezeu, ca noi sa ne traim viata cu vointa noastra, sa ne construim liberi destinul nostru. Suntem aici intr-un proces in care dispuneam de vointa libera si de toate mijloacele ca sa ne pregatim noi insine viitorul, si mantuirea, sub ochiul nevazut al lui Dumnezeu, dar sub ochiul care nu intervine direct. Daca ar interveni direct, asa cum a intervenit acolo, ne-ar deranja. E asa lasat sa fie de la Dumnezeu. Ne obtinem mantuirea printr-un proces lent si firesc, actionand cu vointa noastra, facand virtutea, lasandu-ne prinsi uneori de pacat, indreptandu-ne, dar intr-un anumit firesc al lucrurilor. Asa ne mantuim. Nu suntem mantuiti obligato­riu, nici siliti, nici constransi.

Mi-as ingadui aici o mica digresiune. Unii dintre falsii profeti de azi atrag credinciosi de-ai nostri, dandu-le asigurarea: “Veniti la noi, ca la noi sunteti mantuiti acum”. Cand ii intrebi: “De ce te-ai dus acolo?”, asa raspund: – “Pentru ca sunt mantuit”. O mai mare inselaciune decat aceasta nici ca se poate. Pentru ca nimeni nu e mantuit aici si acum, o data pentru totdeauna. Asta ar insemna ca unul ca acesta nu mai are nimic de facut pentru mantuirea lui. Cel care ii da aceasta asigurare nu are de la nimeni un asemenea mandat, ci promite numai pentni a atrage adepti.

Se rastalmaceste jertfa izbavitoare pentru toti, a lui Iisus Hristos, netinandu-se seama de faptul ca ea trebuie insusita de fiecare prin credinta si fapte bune, pe tot parcursul vietii pamantesti.

Mantuirea se castiga. Mantuirea se dobandeste cu vointa, cu fapte bune si cu ajutorul harului lui Dumnezeu, in Biserica, prin tainele Bisericii, nu in afara Bisericii. Sf. Ciprian a spus o data pen­tru totdeauna cuvantul care a ramas valabil de-a lungul istoriei: Extra Ecclesiam nulla salus. – In afara de Biserica nu este man­tuire.

Ca vom fi mantuiti, numai Dumnezeu ne-o va spune, atunci cand vom da socoteala, atunci cand ne vom intalni cu El. Noi putem spune in virtutea darului care ni s-a dat ca episcopi si preoti, doar: “esti iertat”, dupa spovedanie, dar nu si pentru pacatele viitoare, cum fac ispititorii moderni. Ei ofera o mantuire usoara si asa ii insala pe multi carora le convine o mantuire usoara. Ei desfi­inteaza de fapt pacatul, caci il socotesc iertat chiar inainte de a fi savarsit!

Dar sa ne intoarcem la ceea ce ne-am propus de la inceput. Multi crestini nu numai in vechime, dar si astazi, isi pun intrebarea: Exista diavol? Daca exista Dumnezeu, de ce exista si diavol? Acelora care isi pun aceasta intrebare, raspunsul le este absolut necesar.

Si Vechiul Testament, si Noul Testament, si Mantuitorul insusi, si toti Apostolii care au auzit invatatura Lui, atesta existenta diavolului. Mantuitorul il scotea din atatia indraciti. In Cartea Iov, insusi Dumnezeu se angajeaza intr-un adevarat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7). Dupa cum afirma teologia crestina, exista o lume materiala, dar exista si o lume spirituala. In afara de ingerii buni, mai exista unul cu ceata lui, care la inceput era si el inger luminat. Se numea chiar luceafar. Era unul care stralucea, dar care a vrut sa fie, cum ne spune Scriptura – “ca Dumnezeu” – a vrut sa fie egal cu Dumnezeu, si atunci a cazut (Luca 10, 18). Acesta este cuvantul pe care il intrebuinteaza Scriptura: a cazut din demni­tatea de inger luminat. Si a ramas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de intuneric, nu de lumina. Lucifer inseamna diavolesc, satanic. Toata lupta Bisericii, toata lupta crestinismului nu este altceva decat apararea si eliberarea de acest rau, fiindca el este izvorul raului, el este cel cate face raul, si mai ales cel care indeam­na la rau. Dar arc el cu adevarat vreo putere? Ce face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care imparte, Cel care dezbina, cel care pune lucrurile sa se ciocneasca intre ele, cap in cap, cel care organizeaza impotrivirile, partile una impotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Inger cazut, asa, ca dintr-o razbunare impotriva lui Dumnezeu, cauta sa-i faca pe toti sa cada! Multi pacatosi se bucura cand isi asociaza pe altii la pacatul lor. Parca li-l justifica. Parca li-l micsoreaza. Isi aranjeaza o tovarasie in executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastra precum: ispita, pacat, rau, cadere, inselaciune, toate sunt legate de existenta diavolului. Iata de ce noi crestinii nici nu prea indraznim sa-i pomenim numele cel adevarat.

Are el o putere reala? Nu are putere reala. Si aici este de fapt taina pe care trebuie s-o stie toti crestinii. Unii tind sa creada ca are o putere egala cu a lui Dumnezeu, si ca dispune de destinele noas­tre. Ei bine, nu este adevarat. El are numai atata putere cata ii dam noi. Aceasta trebuie s-o stim toti. Dumnezeu ii ingaduie existenta pentru a ne pune la incer­care libertatea. Diavolul ne indeamna, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decat de a insela, de a induce in eroare, de a-i pacali pe cei slabi. El mai pare a avea putere impotriva noastra uneori, dar atunci inseamna ca Dumnezeu i-a dat slobozenie, ca in cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decat i-a fost ingaduit. Nici impotriva lui Iov n-a putut face nimic, atata vreme cat Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea ca Dumnezeu ii ingaduie exis­tenta, trebuie sa intelegem ca el are un rost in iconomia mantuirii noastre. E un termen necesar in educatia existentei noastre. Chiar daca nu-i intelegem in intregime rostul.

Poate ca are rostul de a ne incerca credinta. Poate ca are rostul de a ne pune vointa la incercare. Poate ca are rostul de a face din noi oameni responsabili, stapani pe vointa noastra, pe puterea noas­tra. Nu suntem niste roboti, conditionati de un duh rau, tot asa cum nu suntem conditionati nici de duhurile bune, care ne indeamna la bine. Suntem fiinte vii, cu vointa si cu simtire. Dumnezeu a lasat sa existe acest control al vointei noastre, prin care ne verificam, asa cum aurul se verifica prin diferiti acizi. Acizii sunt rai, dar ei veri­fica aurul. Acizii in ei insisi nu au nici o valoare, dar de vrei sa afli daca un obiect e de aur adevarat, te duci la un atelier si rogi sa ti-l controleze. Il controleaza cu niste acizi. Daca aurul e curat, acizii nu-l ating; daca nu e aur, acizii il oxideaza si se vede de indata ca nu e aur curat. Cam asa e si aici. Daca sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atata putere, cat ii dam noi.

Ca trebuie sa ne fie teama de el, trebuie sa ne fie teama, ca sa nu ne insele, dar nu trebuie sa ne fie teama pana la masura in care sa credem ca el dispune de viata noastra.

Cum e diavolul? Invatatura crestina ne spune ca e o fiinta spiri­tuala, deci nu e fiinta corporala. Poate insa, asa cum ingerii pot aparea uneori in chip trupesc, sa apara si el in chip trupesc.

Traditia noastra crestina ne spune ca dispune de multe posibili­tati de inselare. Cu cel destept e destept, cu cel prost e prost. Poate aparea sub chip frumos si fascinant, ne poate capta din literele unei carti, scrise sub influenta lui, dar indeosebi, fiind fiinta spirituala, lucreaza impotriva noastra prin spirit. Adica sopteste spiritului nos­tru, sopteste gandului nostru, sopteste inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfatuitor care se imbie singur si care ne asigura intotdeauna ca ne vrea binele. Ne favorizeaza placerile, bucuriile, dar intotdeauna pe cele care nu se pot capata in chip firesc, deschis si cinstit.

Are el intr-adevar atata putere, incat sa poata fi mai tare decat Dumnezeu, cand ne ispiteste cu sfatul lui? In nici un caz, nu. Acest lucru trebuie sa fie clar pentru absolut toti crestinii. Diavolul nu este mai tare decat Dumnezeu. E mai tare numai atunci cand il acceptam noi, cand il ajutam noi. Desi noi avem tendinta inversa, de foarte multe ori, aceea de a da vina pe el! Vrand sa ne disculpam de greselile noastre, spunem – si cati dintre noi n-o facem – “M-a ispitit diavolul”, ca si cum el ar fi responsabilul universal. In legatura cu aceasta circula nu chiar o apoftegma, nu chiar o zicala a Sf. Parinti, dar un fel de gluma monahala daca vreti, care mi se pare foarte potrivita cu cele despre care vorbim.

Se stie ca in postul mare, peste tot, dar mai ales in manastiri, nu se mananca nici carne, nici oua, si nu e voie in anumite zile, in unele manastiri, sa se faca mancare gatita la foc. La o manastire insa, intr-o chilie, staretul a descoperit pe un frate cocand un ou la lumanare. Gasindu-l, calugarul a zis cu smerenie si cainta: “Iarta-ma, Parinte Staret, diavolul m-a dus in pacat”. Si atunci se spune ca de dupa cuptor s-a auzit o voce: “Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am stiut-o! Am invatat-o acum de la fratele!”

Nu e cu dreptate, asadar, sa dam vina pe el intotdeauna! Dar cum lucreaza el totusi? Printre altele, ne prezinta raul sub chipul binelui. Dar chiar atunci cand ne indeamna la bine, o face cu scop rau. Si mai e ceva. Un mare scriitor elvetian, Denis de Rougemont, spunea ca cea mai mare viclenie a diavolului – sa fim foarte atenti, pentru ca mie mi se pare ca e o definitie extraordinara – “Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol“. Si nu zic oare multi adesea: Vedeti-va de treaba, nu exista diavol/” El ii indeamna la asa ceva. Merge pana la a se nega pe el insusi. Numai sa castige. Dar ce interes are el sa se nege? Ce interes are el sa ne faca sa credem ca nu exista? Are mare interes. Daca nu crezi ca exista diavol, e foarte usor sa crezi ca nu exista nici Dumnezeu. Si desigur diavolul stie ce a zis Dostoievski, marele scriitor rus din secolul al XlX-lea: Data nu exista Dumnezeu, atunci totul e permis. Si daca nu exista diavol, tot asa, totul e permis! Si daca totul e permis, inseamna ca putem face din alb negru, inseamna ca putem da raului nume de bine, inseamna ca nu mai exista nici un criteriu moral si nici o responsabilitate. De aceea se neaga diavolul pe el insusi!

Oricat nu ne-ar conveni existenta diavolului, are si el un rost. El inspira teama de destinul nostru vesnic, ne tine in garda. Aprobandu-ne pornirile rele, aflam ca ceea ce aproba el e ceea ce nu trebuie sa facem. El se simte rau si descoperit cand e cunoscut ca exista. Daca nu e cunoscut si recunoscut, se simte bine. Atunci el e cel tare. E tare cand e negat. Atunci ataca din umbra. Deci tineti minte: “Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol”.

O alta insusire si preocupare a lui este sa se ocupe cu predilectie de cei cu o viata spirituala inaintata. De aceea se spune ca diavolul e mai periculos pentru credinciosii virtuosi, decat pen­tru cei pacatosi. Si daca stam si ne gandim bine, e chiar asa. Cel pacatos stie ca e pacatos, si se va pocai. Va face totul ca sa scape de pacatele lui, pentru ca le recunoaste. Dar cel care se pretinde virtu­os, acela nu-si mai recunoaste pacatele. Pe acela diavolul pune mana mai repede. De aceea Sfintii Parinti vorbesc de o “cadere in sus” oricat de paradoxala ar fi expresia, sau de o “cadere de-a dreapta” sau de o “cadere prin sfintenie”. De ce? Fiindca aceasta, virtutea, daca nu e bine tinuta in frau, duce la mandrie. Omul cade din starea de smerenie. Si in clipa cand a cazut din smerenie, e gata. A intrat in bratele celui rau!

Sunt din aceia care cred ca daca s-au abtinut de la pacate o vreme, gata, au si devenit sfinti. Sunt din aceia care-si iau in serios unele visuri, unele vedenii, nestiind sa deosebeasca duhurile, si nestiind ca Lucifer se poate preface si in inger al luminii (Iisus Cor. 11, 14). Si cred ca vedeniile si visurile lor sunt de la Dumnezeu si se pretind sfinti, pentru ca le-a aratat Dumnezeu asemnea semne. Or, Sfintii Parinti, experimentati in lupta duhovniceasca, spun: refuza orice vedenie. Refuza orice vis care ti s-ar parea de la Dumnezeu. Nu se va supara Dumnezeu ca L-ai refuzat. Pentru ca in felul acesta te aperi de “celalalt”.

Se cunoaste din istoria vietii duhovnicesti ca s-a aratat diavolul unui calugar tanar dar foarte imbunatatii, povatuindu-l mereu la bine, pana cand acesta s-a incredintat ca duhul care-i vorbeste si care i se arata este un duh bun, trimis de Dumnezeu. Dupa ce s-a incredintat de aceasta, duhul care acum se materializa, i-a soptit intr-o zi: Iata, tu esti drept si esti bun, iar duhovnicul tau te persecuta, intr-adevar, duhovnicul il punea la anumite probe spirituale ca pentru incepatori. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce ii trebuia lui, pentru ca incepuse sa carteasca. Duhul ii tot spunea: esti virtuos, esti sfant. Duhovnicul greseste. Din ura si gelozie se poarta asa cu tine. Mergi la el si, daca si de data aceasta te va ocara, sa stii ca e diavolul intrupat. Omoara-l! Si asa a facut, nedandu-si seama ca asculta tocmai de diavol.

Iata cum diavolul a obtinut pana la urma ceea ce a dorit. Si-a condus planul cu rabdare si inteligenta incat, prin cultivarea virtutii dar si prin cresterea mandriei, a inaltei pareri de sine, l-a dus pe monah la caderea cea din urma. Rezultatul l-a interesat, si l-a obtinut. De aceea Sfintii Parinti indeamna: “Refuza orice vedenie”. Sau, cand ai asa ceva, du-te si te marturiseste si sfatuieste-te cu un duhovnic bun, incercat. Caderea prin inalta parere de sine e una din ispitele si vicleniile diavolului.

Sa ne observam o clipa pe noi insine, fara sa mai luam aminte in dreapta sau in stanga. Indata ce incepem sa ne aparam de pacate, sa nu le mai facem, indata ce suntem cat de cat mai activi in cre­dinta noastra, indata ce ne facem datoriile catre aproapele, tot atunci incepe, la etajul de sus, in mintea noastra, parerea de sine ca am si ajuns drepti. In loc insa sa ramanem smeriti si cu grija sporita de a ne vedea de noi insine, incepem sa ne comparam. Zicem: Nu sunt ca celalalt! Incepem sa-i judecam pe ceilalti, sa fim aspri cu ei, sa le dam lectii, cu acum prefacuta smerenie. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa-i indemnam pe altii la bine, dar sa n-o facem comparandu-i cu noi si acordandu-ne noua un drept de jude­cata asupra lor. Cand incepem sa ne comparam, trebuie sa stim ca am inceput nu sa urcam, ci sa cadem.

Pacatul mandriei e un pacat subtil, fiindca ataca sufletul, constiinta. Mandria – spune cineva – incepe in momentul in care cineva isi atribuie meritele pe care intr-adevar le are, in loc sa le atribuie lui Dumnezeu, datatorul tuturor darurilor. Mandria e paca­tul virtuosilor, tot asa precum smerenia poate fi virtutea pacatosilor. La radacina mandriei exista intotdeauna o maretie reala. A face istoria orgoliului omenesc, s-ar reduce la a enumera diversele feluri in care omul a incercat sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Exista orgolii personale, orgolii de grup, tot felul de orgolii. Exista si un orgoliu al libertatii absolute, menit sa ne faca egali lui Dumnezeu. Kirilov din Posedatii lui Dostoicvski credea ca singurul mijloc de a-si afirma libertatea absoluta era sa se sinucida, ca sa arate ca poate s-o faca, deci ca se poate ridica chiar impotriva vietii, deci ca nu Dumnezeu era cel mai puternic! Numai ca Kirilov uita ca nu putea omora sufletul! (vezi despre acestea Nolre peche d’orgueil, de Jacques Madaule, in L’homme et le peche, Paris, 1938).

Dar cum ne verificam in asemenea situatii in care, crezand ca urcam, de fapt cadem? Ne verificam printr-un duhovnic bun. Lupta spirituala este de mare finete. Exista si o cadere prin smerenie. E greu s-o depistezi. Ea se intampla acelora care sunt gata sa se smereasca din toate punctele de vedere, dar care incet, incet, incep sa se laude cu smerenia. In clipa in care ai inceput sa te lauzi cu smerenia, din clipa aceea ai incetat de a mai fi smerit.

Casian Romanul, sfantul nostru din Dobrogea, credea ca sin­gurul mijloc de a se verifica cel banuit de asemenea ganduri, e sa se sfatuiasca degrab cu un duhovnic. Altul vede mai lipdede in noi, decat noi insine, in asemenea cazuri. Dar urmand un sfat al lui Avva Moise, Sfantul Casian atrage atentia sa-l alegi bine pe cel cu care te sfatuiesti. “Sa nu-ti destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa te vestesti batranilor duhovnicesti, care au darul deose­birii si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme” (Filoc, ed. rom. I, p. 138). Deci nu oricarui cap alb! Ci unui cap duhovnicesc, bine experimentat in cele sufletesti.

Diavolul lucreaza cu viclenie si in chip nevazut. Asupra mintii, asupra inteligentei noastre. Fiindca are cunostinte. E un bun filosof. E bun logician. Se vrea si bun teolog, si astfel ajunge sa-i invete pe atatia sa interpreteze sucit Scriptura, si sa-i rupa de la Biserica lui Hristos. Am aratat ca uneori se arata si in chip vazut. Am citit undeva o istorioara care poate sa fie adevarata. O istorioara cumplita:

Un adolescent mai ciudat si mai curios decat altii a auzit ca cineva s-a spanzurat. Si ce si-a propus el, ramanand singur in casa? A legat o franghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, si-a pus-o de gat si a inceput sa traga, ca sa vada cum e cand te spanzuri, urmand bineinteles sa mearga cu experienta pana in momentul cand ar fi socotit ca devine periculoasa. A inceput sa traga incet, incet, apoi mai tare, apoi tot mai tare si la un moment dat, a inceput sa tipe, infricosat de moarte. Mama care era in bucatarie a intrat in camera lui si l-a vazul tragand, tragand cu disperare ca sa-si sugrume gatul prin stransoarea funiei.

A luat repede un cutit, a taiat legatura si eliberandu-l l-a intrebat. Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a intamplat?

El i-a povestit: din curiozitate am vrut sa vad cum e cand te spanzuri, cum a facut cutare, dar n-am vrut sa merg pana la capat. La un momenl dai insa, a aparut in fata mea cineva cu o furca de fier, pe care o indrepta catre mine in asa fel, incat sa ma strapunga si eu eram nevoit sa ma retrag din ce in ce mai mult ca sa ma apar, si am tipat pentru ca am vazut ca, pe masura ce ma feream de furca lui, se strangea latul in jurul galului si nu mai aveam nici o scapare. Cand ai intrai tu, a disparut.

Dar sa revenim o clipa la ceea ce spuneam la inceput, anume ca cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol. Bunii crestini nu se lasa inselati de aceasta viclenie. Ei bine, in cazul acesta diavolul isi schimba tactica. Atunci il invata pe crestinul respectiv ca intr-adevar exista. Dar ii strecoara o alta viclenie. Ii spune: eu sunt vinovat de toate. Eu indemn la rau. Eu port toata raspunderea. Voi sunteti victime, nu sunteti vinovati. Asadar te disculpa. Zice mereu: Da vina pe mine. Tu n-ai nici o vina!

Am mai vorbit despre aceasta, la inceput, cand aratam ca unii tind sa arunce toata vina pe diavol. Ceea ce vreau sa precizez acum, e ca diavolul insusi te disculpa.

Disculpandu-te, se inculpa el. O face insa din viclenie si inselatorie, fiindca stie ca oricat s-ar incul­pa pe el, n-are nici o importanta, dar disculpandu-te pe tine, te lasa in pacat. Nu te mai pocaiesti, caci zici: unde nu exista libertate, nu exista responsabilitate! Daca diavolul e vinovat, atunci eu nu mai sunt vinovat. El m-a silit. Eu n-am nici o raspundere!

Si la aceasta, asadar, se cere atentie, mai ales din partea celor care il stiu ca exista, dar ii exagereaza puterea.

A crede ca putem depista toate manevrele celui rau in cateva cuvinte, ar fi a ne insela pe noi insine. Toate cartile de spiritualitate sunt carti de demascare a metodelor lui. Sunt cunoscute, dar sunt multe. Nu trebuie insa sa ne lasam doborati de multimea lor si de neputinta noastra. Pentru cei intelepti sunt de-ajuns cateva principii si criterii generale, printre care rugaciunea si sfatuirea cu duhovnicul raman esentiale.

In afara de cele amintite mai inainte, imi aduc aminte ca C.S. Lewis povesteste ca un diavol era foarte ingrijorat ca un om pe care avea sarcina sa-1 pregateasca pentru iad, incepuse sa mearga la biserica. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, intrebandu-l ce sa faca. Acesta i-a raspuns sa nu se nelinisteasca, dar sa se tina mereu de omul lui. Chiar si in biserica.

“Fa-l sa se preocupe de lucruri marunte”, l-a sfatuit Satan cel Mare. “Fa-l sa gandeasca, de pilda, ca paraclisierul e un ipocrit, ca cutare are pantofii scalci­ati, ca cutare doamna e imbracata excentric, ca preotul n-are voce frumoasa, si asa mai departe. In felul acesta nu se va mai concentra in rugaciune”. Iata-l, asadar, si in biserica, si cu ce nimicuri! Dar cu nimicuri care risipesc atentia credinciosului de la slujba.

Iata, am analizat cateva din tacticile duhului celui rau. Dar tineti minte: el nu poate impotriva noastra nimic, decat in masura in care ne invoim cu propunerile lui. E mai mare Dumnezeu.

Cum ne aparam de el? Ne aparam crezand in Dumnezeu, crezand in ajutorul lui Dumnezeu. Ne aparam prin semnul crucii. De altfel si in viata noastra crestina si de toate zilele, ori de cate ori suntem confruntati cu un rau, cu o nenorocire, ori de cate ori simtim ca un duh rau vrea sa ne duca in ispita, facem semnul crucii si ne eliberam. Toti am incercat acest lucru si ii stim darul si pu­terea.

De ce crucea? Pentru ca pe cruce s-a jertfit Mantuitorul pentru noi, si a facut din cruce mijlocul ispasirii noastre, si ajutorul nostru permanent, in toata viata noastra, prin Iisus Hristos. Ori de cate ori, deci, vom fi in astfel de primejdii, asaltati de ganduri rele, sa stim ca un duh rau ne da ocol. Si sa stim ca daca facem apel la Crucea lui Hristos, la jertfa lui Hristos, vom fi eliberati. Sa zicem asadar, intotdeauna: “Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se intuneca si se ingrozeste, nesuferind a cauta spre pu­terea ei”.

IPS Antonie Plamadeala