Profeții Vechiul Testament se apropiau de Dumnezeu pentru a fi în comuniune cu El și a primi poruncile pe care Acesta dorea să le transmită poporului ales. Aceștia trebuiau să trăiască în curăție trupească și sufletească desăvârșită, pocăindu-se de păcatele săvârșite prin înfrânare trupească de orice natură, prin post și rugăciune. Ei trebuiau să se retragă în locuri nelocuite și acolo în liniștea desăvârșită primeau voința divină pe care mai apoi o transmiteau poporului. Îi avem ca exemplu pe Noe și pe Moise. Erau căsătoriți, însă această stare nu îi facea mai puțin vrednici de a intra în comuniune cu Dumnezeu și a-I afla voia. Moise, exemplul desăvârșit al ascultării, înaintea primirii tablelor legii pe Muntele Sinai, a avut un ceremonial exclusiv al curăției.
În legătură cu curăția pe care trebuia să o aibă odată cu dezlegarea încălțămintei și urcarea în Muntele Sinai, ne relatează și Sfântul Maxim Mărturisitorul în sensul că, trebuia ”să se înstrăineze cu desăvârșire prin lepădarea încălțămintei, de viața de mai înainte, atașată trupului”[1].
Că părintele Moise a trăit intr- o desăvârșită curăție morală după misiunea la care a fost chemat de Domnul, aflăm din relatarea lui Afrate, autor creștin din secolul al-IV-lea, care într-o polemică împotriva iudeilor, zicea: ”Moise, marele prooroc, călăuzitorul întregului Israel, din momentul în care Dumnezeu i-a vorbit, a îndrăgit înfrânarea; I-a slujit Celui Sfânt, s-a lepădat de lume și de înmulțirea ei, rămânând singur cu sine, spre a se face bineplăcut Dumnezeului Său”[2].
Despre faptul că trebuia să-și purifice și trupul dar și sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, aflăm informații prețioase și de la filozoful mistic grec Filon din Alexandria, care zice: ”Dar mai întâi, înainte de inițierea pe muntele Sinai trebuia să-şi purifice odată cu sufletul şi trupul, abținându-se de la orice patimă, curățindu-se aşijderea de tot ce ține de natura noastră muritoare: mâncarea, băutura, pofta trupească”[3].
Modele de ascultare găsim și la Patriarhul Avraam, care s-a facut ascultător față de Dumnezeu întru toate[4], mai ales atunci când voia să-l aducă jertfă pe însuși fiul său (Facere 2,2).
Apoi, îi avem ca exemple de ascultare și trăire ascetică pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, dar și pe ucenicul acestuia Elisei. Nu se știe cu exactitate dacă Sfântul Ilie a avut sau nu familie ( III Regi 17, 21).
Viața ascetică a fost exemplificată în literatura patristică prin modele demne de luat în seamă, chiar dacă erau personalități din Vechiul Testament. Viața ascetică a Sfântului Ilie a fost descrisă foarte sugestiv de către Sfântul Antonie cel Mare, care zice că ”nevoitorul trebuie să învețe din viețuirea marelui Ilie să-și vadă pururi ca într-o oglindă viața lui”[5].
Viața sa ascetică și retragerea din lume pe Muntele Carmel și în alte locuri singuratice și răpirea cu trupul la cer, ni-l înfățișează ca pe un adevărat chip de viețuire monastică, putând astfel să tragem concluzia că nu a fost căsătorit[6].
În slujbele Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ilie este descris ca un om cu viață sfântă. Astfel, este numit ”înger pământesc și om ceresc, Ilie cel cu nume mare”[7]. Apoi este numit ” înger în trup” și ”râvnitorul cel prea luminat”[8].
Cu o viață curată și ascetică a fost și ucenicul Sfântului Ilie, Elisei. Exemplul lor de sfințenie și de feciorie a fost descris de Fericitul Ieronim în Epistola 58, care zice: ”Primul dintre noi este Ilie, Elisei este comoara noastră, iar calauzele noastre sunt ucenicii proorocilor care au locuit câmpul și pustia”[9]. Elisei l-a urmat pe învațătorul său în viață curată și în osteneli, trăind în sfințenie și feciorie precum un monah.
De aceea, prin viața lor curată pot fi considerați modele de urmat pentru toți monahii.
Alături de toți aceștia îi avem ca modele de asceză și model pentru monahi, și pe judecătorii Samson și Samuel, care prin votul nazireatului arătau dedicare, slujire și abținere de la mâncăruri băuturi și plăceri, (Judec. 13- 16 și Cartea I Regi), precum și pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Aceștia toți sunt chipuri reale și modele excepționale de urmat pentru toți monahii, pentru că prin retragerea lor din lume arătau supunere și convingere desăvârșită pentru chemarea lui Dumnezeu adresată lor. Tocmai pentru aceasta nu se puteau apropia oricum de întâlnirea cu Creatorul…pe Care L-au și văzut…
E adevărat, sunt chipuri rare…dar convingătoare și demne de urmat.
De aceea, atât monahii cât și creștinii obișnuiți trebuie să aibă în vedere întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos prin rugăciune și viață curată și prin împărtășirea și comuniunea cu El prin Sfânta Euharistie, dar și prin experierea proprie și personală, prin post și rugăciune neîntreruptă, toate acestea fiind raiul deja gustat…și nădejdea bucuriei și vederii lui depline în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.
Putem spune asadar ca temele si premisele duhovnicesti de la care s-a plecat și pe care se poate baza monahismul creștin, se regăsesc și în multe exemple de oameni sfinți și cu viață curată din Vechiul Testament.
Autor: Pr. Stanciu G. Radu